Site-ul oficial Soroca

Istoric

Dorinţa de a descoperi alte zări, alte lumi şi civilizaţii dă naştere unei ispite, unui imbold de a porni la drum, călătorind aievea sau imaginar.

Tentată credem să fie şi călătoria noastră prin istorie, prin acea istorie, care s-a scris aici, la Soroca, spre a se conjuga cu prezentul şi aspiraţia spre viitor.

Un Nume, o Cetate, un Popas la vatră strămoşească, caldă, primitoare, bogată şi frumoasă a unui popor, care de milenii munceşte acest pământ, îl preface şi-l întreţine.


CÂMPIA SOROCII
Bunul Dumnezeu a zâmbit din înaltul cerului de asupra acestui idilic petic de pământ, cu nume drag, Câmpia Sorocii, blagoslovindu-i cu coline înverzite, dumbrăvi răcoroase, câmpii întinse şi mănoase, lunci scăldate în razele soarelui.
Cu un deosebit talent redă frumuseţea şi pitorescul acestor meleaguri înfloritoare cronicarul Miron Costin: “De-abia au trecut Munţii Carpaţi, şi de pe coama munţilor înalţi privesc spre pământul Moldovei viitoare. Ochiul cuprinde luncile Prutului, în care se oglindesc câmpiile curate ce se întind până la Nistru, câmpii întinse, care se arată ca o întindere fumurie sau ca mărime asemenea oceanului. Nistrul cel măreţ … curge printre stânci sculptate natural, ca şi cum ar fi lucrate de mână de om: e mai frumos ca Nilul … Valurile Nistrului, în umbră, udă maluri cu pereţii strânşi şi fluviul poartă război cu Phoebus, ca să prindă din razele lui, căci stâncile aplecate îi scund cerul … Peste tot, câmpii mănoase, păşuni întinse, care alte pământuri în lume se pot asemăna cu acestea? Mai departe ei văd şi păduri … şi când aplecară ochii, văzură o ţară, cum ar fi o grădină înflorită, cultivată între gardurile ei cu patru laturi. Privind spre răsărit se minunară de aşa ţară cu câmpii pline de flori asemenea raiului. Dacă zeiţele din fabulele greceşti ar fi aflat de aceste ţinuturi, ar fi venit desigur aici din Olimpul lor”.
Vine să întregească aceste afirmaţii peste secole, dar cu aceiaşi dragoste pentru acest colţ de ţară scriitorul Ion Druţă:
“Câmpia Sorocii … O zare rotundă de horboţică albastră, întinsuri largi, fermecătoare, o soartă grea şi încurcată, un suflet blând împovărat de propria bunătate - atâta primeşte câmpeanul în ziua naşterii sale; atâta poate porunci pe patul de moarte, căci - vede sfântul Dumnezeu - nici mai mult n-a avut, nici mai puţin n-a vrut să aibă”.

COSTE PÂRCĂLAB DE SOROCA
August 1469. Năduşala verii ce pătrundea pretutindeni, chiar şi-n dumbrăvile răcoroase, de data aceasta aducea ceva nou, necunoscut. Căldura verii se îmbina cu presimţirile neliniştii ale ţăranilor. În ultimul timp viaţa devenise mai agitată. Veşti triste veneau de peste apa Nistrului. Câteva caravane de târgoveţi - ce ţineau drumul spre Kiev, s-au oprit la vadul Nistrului. Din stepa sălbatică vântul aducea miros de incendii. Nouri negri de fum apăreau şi dispăreau în zarea depărtată.
Din nou s-a cutremurat stepa sălbatică. Hoarda de Aur s-a aruncat iarăşi în şa, îndreptându-şi iureşul năvalnic al cavaleriei sale spre Europa. Tătarii de peste apa Volgăi în frunte cu hanul lor au trecut Niprul orientând-şi loviturile spre Litva şi Podolia. Au apărut sub zidurile Cameniţei şi Jitomirului, semănând groază, prădând şi robind mii de oamenii. Litvenii, care nu s-au aşteptat la această invazie şi fiind puţini la număr, nici n-au îndrăznit să le stea în cale. Părea că această urgie va trece pe alături de Moldova, tulburând numai apele Niprului şi Bugului…
Cavaleria tătară se zbătea între malurile Bugului şi Nistrului, căutând ieşire spre noi pământuri. Sperau moldovenii, că Nistrul repede va opri acel nour de lăcustă tătară. Sperau … În zădar au încercat să-i oprească sorocenii, barându-le calea spre inimă ţării. Puhoiul sălbatic s-a rostogolit peste ei, prădând satele în curmezişul şi latul câmpiei, s-au ridicat în lungul Răutului, au răscolit drumurile şi codrii Sorocii, au ajuns pe valea şi culmea Cuboltei. A ajuns Hoarda până la o Dumbravă ce se chema Lipniţi: “În anul 6978 (1470 - august în 20 - scrie cronica de la Putna - venit-au o mare mulţime de tătari, şi-au biruit Ştefan Voievod la Dumbrava de la Lipniţi, aproape de Nistru …“ În acea crîncină bătălie pierdură tătarii pe fiul hanului, prins de viu. În scurt timp după fuga lor din Moldova, prin vadul de la Naslavcea, hanul tătar trimite o solie de 100 de oameni la Ştefan. Aceştia îl vestiră cu îngâmfare, că dacă voievodul nu-i redă libertatea fiului hanului sau dacă are vre-un gând rău asupra lui, hanul are să-l pedepsească cu cruzime. Dar Ştefan “ingentis animi vir”, bărbat cu suflet mare şi viteaz, supărat grozav de acea solie, care poate că pe cineva l-ar şi fi îngrozit, necătând la ameninţările hanului tătar, ciopârţi feciorul acestuia în patru bucăţi, chiar în faţa solilor tătari, iar mai apoi şi pe ei i-a tras teapă, lăsând în viaţă numai unul, care cu nasul tăiat, l-a trimis la han să-i dea veste. “Astfel a răzbunat Ştefan - scrie Ian Dlugosz- sufletele celor morţi”.
După bătălia de la Lipniţi “venit-au şi-au sfinţit hramul prea sfintei născătoare de Dumnezeu de la Putna cu mâna prea-o-sfântului mitropolit Kir Teoctist şi episcopului Tarasie fiind de faţă egumenii tuturor mănăstirilor şi întregului cler preoţesc de 64 de inşi. Septembrie în 3, sub arhimandritul Ioasaf” (Letopiseţul de la Putna). Hoarda tătară a fost zdrobiră, dar ameninţările hanului mai pluteau de asupra lui Ştefan cel Mare. Bătându-se cu turcii la Vaslui, la Răzbuieni şi pribejind prin ţară, gândurile lui erau îndreptate spre hotarul de răsărit al ţării, la acel vad, trecut liber de tătari.
Cursul de sus al Nistrului era păzit de Cetatea Hotin, partea din jos de Cetatea Orhei, unde sta singur Ganfur şi numai cursul de mijloc al Nistrului cu cele patru vaduri Otaci, Soroca, Vadu Raşcului şi Rîbniţa rămânea deschis ca nişte porţi. Şi numai ridicând o cetate la Soroca, Ştefan cel Mare şi-a asigurat securitatea dinspre răsărit.
Spre deosebire de alte cetăţi, ajunse la noi cu mari schimbări în construcţie, demolate, înnoite de mai multe ori, actualei cetăţi Soroca i-a fost hărăzită o altă soartă - contemporanii noştri o pot admira aproape în forma ei iniţială, cu toate că fiind pază la vadul Nistrului, a trecut prin focul multor bătălii, fiind de multe ori asediată de polonezi, cazaci, tătari. Şi astăzi, zidurile exterioare ale cetăţii mai păstrează urme de gloanţe şi obuze; cele interioare - urme de viaţă a unei garnizoane militare - inscripţii, desene.
Izvoarele documentare scrise au adus până la noi informaţii destul de sărăcăcioase despre originea cetăţii. Primele date veridice despre actuala cetate Soroca se conţin în letopiseţul lui Miron Costin. În “Cronica poloneză” M. Costin mărturiseşte, că cetatea din piatră Soroca a fost construită de către Petru Rareş “când s-au aşezat Petru Vodă pe a doua domnie la scaunul său”, adică în anii 40 ai sec. XVI.
Bineînţeles, apare întrebarea: a fost ea construită pe loc gol sau a avut ca predecesoare o altă cetate? Căutând răspuns la această întrebare mulţi istorici, arhitecţi, simpli cercetători înaintau diferite versiuni, ipoteze. Cea mai răspândită era varianta, care considera, că Cetatea Soroca este “opera genovezilor” şi nu-i altceva decât Olhionia, colonie străveche grecească, iar mai târziu factorie genoveză. Printre promotorii acestei versiuni se numără Dimitrie Cantemir, Constantin Stamati, A. Meiev, Zamfir Arbore etc. În cunoscuta lucrare “Descrierea Moldovei” Dimitrie Cantemir susţine că: “…ţinutul cel mai de preţ ce iaste pre malul Nistrului o bună bucată de cale iaste Ţinutul Sorocii. Scaunul lui iaste Soroca, de se chema mai înainte “Alhionia…”.
În lucrările altor istorici români: S. Panaitescu, N. Iorga, M. Costachescu la fel se face o tangenţă dintre Cetatea Soroca şi Olhionia sau o altă colonie genoveză. După părerea lor, cetatea a fost construită de genovezi, iar la începutul sec. XV, după căderea Olhioniei şi a Republicii Genoveze la Marea Neagră ea, ca printr-o moştenire revine Statului Moldovenesc. Pe locul acestei factorii genoveze, Ştefan cel Mare - afirmă ei - pe la 1475 ridică cetatea din piatră.
Mult timp anume această concepţie a fost socotită primordială. Cu totul diferită este poziţia altor istorici români (Ion Nistor, Ştefan Ciobanu), care resping ideea construcţiei fortificaţiei pe locul Olhioniei. Dânşii afirmă, că Cetatea Soroca a fost construită de către Ştefan cel Mare cu scopul de a apăra graniţele de Răsărit ale Moldovei, iar Petru Rareş o reconstruieşte doar în prima jumătate a sec. XVI.
Investigaţiile arheologice efectuate în cetate în 1958-1959, 1968-1969 au permis lui G. Cebotarenco, doctor în istorie, să confirme o altă versiune, înaintată de istoricul A. Lepădatu şi arhitectorul V. Voiţehovschi: pe timpul lui Ştefan cel Mare la Soroca a fost construită o cetăţuie din lemn şi pământ, iar Petru Rareş, ridică în locul ei cetatea din piatră.
În favoarea acestei versiuni, care pare a fi cea mai veritabilă, vorbesc izvoarele documentare.
Vara anului 1499. Era o zi caldă de vară a unui sfârşit de secol zbuciumat şi sângeros, dar cât de glorios pentru micul stat a lui Ştefan cel Mare. Ungurii, tătarii, turcii, polonii - toţi trecuţi prin sabie şi călcaţi în picioare.
Patru călăreţi trecură în grabă trecătoarea peste Prut de la Ştefăneşti, îndreptându-se spre Suceava. Vara era în toi. Cântau păsările în înaltul cerului. Călătorii singuratici căutau salvare de năduşala verii la umbra codrului. Prin iarba mătăsoasă a potecilor de codru, ici colo albeau oseminte albe. Turceşti? Tătarii? Polonii? În codrii Cozminului se ridicau spre înaltul cerului albastru stejăreii răsăriţi din brazda plugului de polonezii lui Ioan Albert.
Multe războaie a dus Ştefan cel Mare şi fiul său Bogdan Vodă cu leşii: “multe robi au făcut în Ţara Leşască cât ia pus pe leşi în plug de-au şi arat cu dânşii, de au semănat ghindă, de-au făcut dumbrava pentru pomenire, ca să nu se mai ocolească de Moldova.” (I. Neculce)
Cetate de scaun îşi deschise porţile sale în calea noilor veniţi. Pârcălabul sorocian Coste şi cei trei însoţitori se îndreaptă spre palatul domnesc. Odihnindu-se puţin ei în grabă au luat cale spre Hîrlău. Pârcălabul păşi pragul sălii de reşedinţă a domnitorului. Încăperea era plină de dregători şi oşteni boieri şi târgoveţi - de cei ce alături de Ştefan s-au aflat şi la nevoie şi la izbândă. Ei aveau să fie martori la faptul când, rând pe rând, cei mai vrednici bărbaţi ai neamului îşi vor pune al lor semnătura de martor sub o nouă izbândă a lui Ştefan cel Mare - pacea cu Ioan Albert: Gheorghe, arhiepiscopul Moldovei, Toader şi Negrilă, starostii de la Hotin, Eremia şi Dragoş, pârcălabii de la Neamţul, Arborii de la Suceava, Ivanco şi Alexa, pârcălabii de la Orhei, Coste, pârcălabul de Soroca…
“Coste, pârcălabul de Soroca” menţionat astfel în sfatul domnesc de la 12 iulie 1499 este prima testare documentară a Sorocii, a cetăţii din lemn şi pământ. Peste două luni la 14 septembrie 1499 din nou “Coste staroste de Soroca” întăreşte ca martor ocular tratatul lui Ştefan cel Mare cu Alexandru, mare duce de Lituania. Faptul participării lui Coste la sfatul domnesc mai are şi o altă semnificaţie pentru noi.
Pârcălabii principalelor cetăţi moldoveneşti sunt cunoscuţi numai din hrisoavele domneşti, fiind ca martori. Ei erau oamenii cei mai apropiaţi domnului fiind uneori chiar şi rude cu el şi făceau parte din sfatul domnesc şi nici de cum oricărui pârcălab al unei cetăţi din lemn şi pământ, de mai mică importanţă, îi era permis să asiste în Divanul ţării, cu excepţia “Coste pârcălab de Soroca”. Acest fapt vorbeşte de două lucruri: ori că importanţa Cetăţii Soroca juca un rol principal de apărare a cetăţii de scaun a lui Ştefan cel Mare - Suceava, ori că Coste pârcălab de Soroca, era o personalitate de epocă şi avea respectul domnitorului prin înţelepciunea şi slujba lui la hotarul de răsărit al Moldovei, la cele trei vaduri din cursul de mijloc al Nistrului - Otaci, Soroca, Vadul Raşcu.
Căderea cetăţilor de la Dunăre şi Mare a însemnat pentru statul moldovenesc crearea unor mari breşe în sistemul defensiv şi pierderi economice enorme. Ştefan cel Mare depune eforturi enorme pentru redobândirea celor două cetăţi: Chilia şi Cetatea Albă, dar rămase, din păcate, fără rezultatul scontat.
În această situaţie atenţia lui Ştefan cel Mare s-a îndreptat, în ultimii ani ai vieţii sale, spre întărirea cetăţilor din nordul Moldovei şi spre construirea altora, destinate să opună rezistenţă invaziilor tătare şi poloneze. Mărturii în acest sens găsim într-o cronică rusească după care înaintea luptelor cu regele polon, Ioan Albert, Ştefan cel Mare “şi-a adunat oastea lui şi a aşezat cu oamenii şi a întărit puternic Cetatea de Scaun Suceava şi toate celelalte cetăţi ale lui” şi, de asemenea, a construit cetăţi din lemn şi pământ de la Soroca.
Săpăturile arheologice efectuate la Soroca de G. Cebotarenco au demonstrat că, într-adevăr, împotriva cetelor tătare, care, ocolind vadul Nistrului apărat de cetatea din piatra de la Orhei, făceau lor incursiuni spre inima Moldovei, mai pe la nord, prin vadurile de la Soroca, a ridicat Ştefan cel Mare la Soroca o cetate a cărei pârcălab îl întâlnim pentru prima dată în documentul de la 12 iulie 1499, Cetatea din lemn şi pământ, pe care a ridicat-o Ştefan cel Mare la gura râuleţului Răcovăţ, afluent al Nistrului. Urmele ai au fost găsite în parametrul cetăţii din piatră pe care o va înălţa mai târziu în acelaşi loc Petru Rareş. Fortificaţia din lemn şi pământ de la Soroca a continuat să funcţioneze cu aceeaşi predestinaţie de apărare şi în timpul domniei feciorilor lui Ştefan: Bogdan cel Orb (1504-1517), Ştefăniţă (1517-1527) şi în prima domnie a lui Petru Rareş (1527-1538).
La 1 iunie 1512 domnitorul Bogdan al III-lea adresează regelui polonez o scrisoare, în care roagă să i se transmită în posesie nişte mori pe Nistru, aşezate “faţă în faţă cu castrum nostrum Sorocianum…contra pagonos tutelam habet” - castelul nostru de Soroca care ne apără de păgâni”. Document ce confirmă existenţa cât şi rostul cetăţii Soroca.
Despre ţinutul Soroca şi cetatea lui de scaun documentele istorice ale secolelor XV şi XVI vorbesc cu aceeaşi bogăţie sau zgârcenie. Şi totuşi, chiar de la prima atestare documentară (12 iulie 1499) “personalitatea istorică şi geografică” a ţinutului apare deja definitiv fixată şi ea rezultă:
1. din necesitatea organizării unei frontiere politice;
2. din necesitatea unei circulaţii comerciale;
3. din necesitatea organizării economice a teritoriului din care-şi trăgea existenţa populaţia ţinutului.
Locuitorii ţinutului sorocean aveau în pază hotarul Nistrului pe porţiunea râului din Otaci şi Vadu Raşcu cu cele trei vaduri principale pe ea: Otaci, Soroca-Iampol şi Vadu-Raşcului. Vechi căpitani de hotar moldovenesc din timpuri străvechi au fost aşezaţi la aceste trecători. Cetăţuia din lemn şi pământ a fost aşezată pentru paza celui mai principal. Posibil, că aceste vaduri au existat şi mai înainte de 1499. Călătorul rus Zosima, care prin 1420 ţinea calea spre Constantinopol, pe calea hagiilor, mai dă de un vad al Nistrului, unde se afla de-o parte vama moldovenească, de alta - vama podolică a marelui cneaz litvan Vitold, şi anume, Stânca Vamei (Mitirevu Căimanu) - deoarece călătorul venea de la Kiev peste Bug prin Braslaw posibil, că este vorba de punctul vamal Otaci sau Soroca. În preajma acestor vaduri, mai târziu au apărut aşezări importante, care există şi astăzi: Otaci, Soroca şi Vadu-Raşcu, fiecare din ele stimulând apariţia unor aşezări pe malul stâng al Nistrului: Movilău, Iampol, Raşcov. Sub protecţia aşezărilor de hotar versantul moldovenesc şi-a întărit şi şi-a menţinut în decurs de secole populaţia autohtonă moldovenească.
Drumuri importante treceau altă dată ca şi astăzi pe la aceste vaduri, legând ţinutul Soroca cu regiunile de peste Nistru cu celelalte ţinuturi moldoveneşti şi cu centrele politice al ţării Suceava şi Iaşi - unul din aceste drumuri era destul de important: drumul de la pragurile Nistrului - Iampol - Cosăuţi - Soroca - Bălţi - Făleşti - Ţuţora - Iaşi. Cheia acestui drum era ţinută de cetatea Soroca. Calea navigabilă a Nistrului atrăgea spre aceste vaduri, mănunchiuri de căi de uscat la care în trecut se scurgea spre schelele de aici grâul regiunilor riverane: tot aici erau şi staţiile de cherestea, venită din părţile Galiţiei şi Bucovinei. Soroca, situată imediat mai jos de pragurile de la Cosăuţi, era punctul de legătură între cele două “trunchiuri” de navigaţie ale râului şi deţinea acest punct critic al navigaţiei nistrene din vechime, Unele căi comerciale purtau numele târgului prin care trecea. Una din aceste căi era cea care trece prin Soroca cunoscut ca drumul Orheiului. El pornea de la Hotin prin Soroca, Orhei şi Tighina, cu punctul final Cetatea Albă. De altfel, negustorii din Livov mai aveau o cale - cea care trecea prin apropierea nemijlocită a Nistrului: de la Cameniţa ei veneau la Hotin, de unde mergeau spre Otaci, apoi Soroca, Orheiul Vechi, Chişinău, Tighina, Cetatea Albă.
La 17 ianuarie 1517 Bogdan cel Orb întăreşte actul de vânzare, făcut de copii lui Ivanco Hanco şi nepoţii lui Calian a localităţii Soloneţ, dată de către Ştefan cel Mare bunelului lor Calian în locul satelor Cosăceuţii şi Trinciuţii, şi Strigicăuţi (care trebuiau) să asculte de cetatea noastră de la Soroca. Satele Cosăuţi şi, posibil, Trifăneşti făceau parte din ţinutul Soroca, menţionat pentru prima dată în cronica polonă de la 1564. Acest document încă o dată ne adevereşte existenţa cetăţii la hotarul dintre două secole. Cetatea îşi îndeplinea rostul ei în viaţa: paza hotarelor pe Nistru, a vadurilor şi căilor comerciale, iar ţăranii contribuiau la aprovizionarea cetăţii cu cele necesare - alimente sau chiar lucrări de reparaţie după luptele duse cu invadatorii străini. Hrisovul lui Petru Şchiopul din 11 martie 1585 conţine informaţia că satul Climăuţi, deasupra Nistrului şi satul Socolul şi seliştea Livădinele ce sunt în ţinutul Soroca “toate ascultătoare către ocolul cetăţii Soroca” au fost date logofătului Andrei, iar cel din 12 aprilie 1620 al lui Gaspar Gaţianu întăreşte lui Nicoară vornic între altele, satul Trifăuţi “fost drept domnesc ascultător din târgul Soroca”. Posibil, că a fost momentul când se lichidase ocolul târgului, format din mai multe sate ce îşi făceau slujba, sorocul la cetate. Şi totuşi când satele erau întărite cuiva de domnitori, Cetatea cu garnizoana ei continua să existe şi avea nevoie de aprovizionare. Posibil, că alte sate în acel moment aveau acel “drept domnesc ascultător de Târgul Soroca”. Probabil, că de la cuvântul soroc în sens de termen pentru exercitarea boierescului îşi trage a lui origine toponimul Soroca. Că doar nu veneau ţăranii din satele ascultătoare toate buluc la cetate, să-şi facă datoria, ci rând pe rând, când le venea sorocul.
Din lipsa unor izvoare documentare toponimice oraşului Soroca are mai multe explicaţii, care şi le expunem mai jos.
Vasile Trofăilă în cartea sa “Soroca” (Moldova Suverană, Chişinău 1997) susţine, că cuvântul Soroc are sens la margine de ţară. Ca dovadă este folosită explicaţia Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, unde cuvântul soroc are sens de margine. În cazul propus de V. Trofăilă, acest sens a şi dat denumirea oraşului Soroca.
Zamfir Arbore ca şi G. Ghibănescu îi atribuie lui Ştefan cel Mare faptul că ia numit pe locuitorii bătrânii Olhioniei săraci, de unde şi a provenit denumirea Soroca.
Ruşii au împrumutat de la greci cuvântul Soroc (patruzeci), atât ca termen religios cât şi comercial. Ei l-au şi folosit la sistemul de plată şi după cum la romani pecus-turmade oi a dat pecunia-monetă aşa la slavi pielea de oaie a slujit ca prima monedă. Se coseau la un loc 40 de piei de oaie tăiate mărunt de acolo şi avem Sorocovăţ - 40 de oi. Tot odată, cuvântul “Soroc” în limita rusă se înţelegea ca “staroste”. Doar de fapt Soroca şi era centrul, starostia ţinutului Soroca. Aşa că termenul slav soroc ca starostie putea da denumirea aşezării Soroca.
Să fie oare originea Sorocii de la patruzeci? Sau poate de la schimbare fonetică din Soroca? Stărostie?
O altă variantă susţine că Soroca şi-a luat numele de la pasărea Soroca - coţofană, corvus pica (lat.), după cum şi multe oraşe şi târguri poartă nume de păsări Vrancea - Voroneţ. De fapt şi aşezări cu denumirea Coţofana sânt multe în Moldova şi România. De aici şi vine ipoteza unora că slavii de pe Nistru până la asimilarea lor de români, ar fi zis Soroca în loc de Coţofană.
Olhionia, Sergus sau Serghidava, Crahicova, Săraca, Soroc, Soroca - istorie vie a unei cetăţi - a unui târg, a unui neam.
Cu această ultimă cetate se încheie activitatea lui Ştefan cel Mare de constructor strălucit al celui mai organizat şi puternic sistem de apărare din întreaga istorie a Moldovei medievale.


CETATEA LUI PETRU-VODĂ RAREŞ
“După moartea lui Ştefan Vodă cel Tânăr strânsu-s-au boierii şi Ţara de l-au ales domn pe Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş după numele mamei sale” (G. Ureche)
Urmaşul lui Ştefăniţă a fost un om care fără să aibă judecata limpede şi sigură a lui Ştefan cel Mare, isteţimea lui în alcătuirea planurilor mari, moşteneşte de la Tatăl său vitejia şi mai mult decât dânsa, îndrăzneala de a începe lucruri grele, legate cu multe primejdii, dar care aduceau foloase mari. Printre acele lucruri mari a lui Petru Rareş este şi cetatea din piatră Soroca.
Miron Costin în “Cronica Polonă” scrie: “Soroca a fost clădită de Petru Vodă, după descălecatul al doilea”. Faptul că cronicarul Miron Costin nu-l numeşte complet pe domn Petru Rareş, a şi adus la mai multe păreri, presupunându-se că cetatea Soroca ar fi fost ridicată de Petru I Muşat (1375-1391). Pentru acei ce susţin ipoteza aceasta aducem câteva contraargumente:
1) Petru Vodă Muşat n-a avut al doilea descălecat (domnie). Pe când Petru Rareş a domnit de 2 ori - 20 ianuarie 1527 - 18 septembrie 1538 şi 23 ianuarie 1541 - 3 septembrie 1546.
2) Alexandru cel Bun (1400-1432) găsise Moldova întregită, deplină în afară numai de stăpânirea genoveză în Cetatea Albă. El fu acel care o şi înlătură deplin şi cu adevărat, numindu-se ca tatăl său Roman “Domn de la Munte până la Mare”. Moldova îşi atinge hotarele naturale numai pe timpul domniei lui Roman I (1391-1394), fratele lui Petru Muşat. Posibil, că anume atunci teritoriul dintre Prut şi Nistru intră în componenţa Ţării Moldova. În hrisovul din 30 martie 1392 Roman se întitulează “mare singur stăpânitorul domn I Roman Voievod al Ţării Moldovei de la munţi şi până la ţărmul mării”. Cetatea Soroca va fi construită mult mai târziu. Iar afirmaţia lui C. Cihodaru că pe timpul lui Alexandru cel Bun în Moldova existau “oraşe formate pe lângă cetăţi sau în s-au construit cetăţi ca de pildă, Hotin, Târgu-Neamţ, Tichina, Orhei şi Soroca”. Documentar: Soroca a fost atestată după cum s-a scris mai sus la 12 iulie 1499, peste 67 de ani de la moartea lui Alexandru cel Bun.
Prin grele încercări trecea ţara şi domnitorul ei la 1538. Din toate părţile curg puhoi duşmanii: la Hotin trece Nistrul hatmanul leşesc Tarnovschi, tătarii împânzesc ţara, arzând şi pustiind, turcii în frunte cu Soleiman Magnificul, trec Dunărea. Trădat fiind şi de boieri, a părăsit atunci Petru Rareş cetatea de scaun, pribejind peste hotar în Ţara Ungurească.
Dar, după cum spune cronicarul, “Sula de aur sparge orice zid de piatră” aşa şi pungile de galbeni ale lui Petru - Vodă plătite la Constantinopol l-au adus a doua oară domn în ţară, dar avându-i de data aceasta pe turcii lui Soleiman în permanenţă la Tighina (Bender) şi Acherman (cetatea Albă).
În a doua domnie Petru Rareş, întreprinde unele măsuri pentru a opri pătrunderea turcilor spre nord. El reconstruieşte unele cetăţi, printre ele fiind şi Hotinul, iar la Soroca, cetatea din lemn şi pământ o înlocuieşte cu una din piatră.
Dacă ar fi să vorbim despre meşterii-zidari din sec. XV, cunoscuţi îi avem doar pe doi din ei - zidarul Ioan din Liov şi greco-genovezul Ioan Privana de la Chilia, venit posibil din Caffa, ca mai apoi în sec. XVI să-i cunoaştem pe arhitecţii lui Petru Rareş. Unul din ei a fost cel ce a condus lucrările de construcţie a cetăţii Soroca.
La 23 aprilie 1543 Petru Rareş scrie din Bahlui majistratului oraşului Bistriţa (Transilvania) o scrisoare, prin care domnitorul roagă majistratul (Bistriţa în timpul primei domnii 1527-1538 se afla în componenţa Moldovei), să-l susţină în “alegerea muncitorilor şi meşterilor pentru construcţia cetăţii, numită Soroca”.
“Petrus Dei gracia Wajvoda, dominus et heres verus terre Moldovie et cetera. Prudens et fidelis nobis sincere dilecte. Plurimure admiramur ab quani cxausam eadem sese huc ab sua non revenit bona fide nostra eideni pollicemur omnia que Tibr constant et tua sunt; Puia Fidelitas Tua maxime opus esset in labore et magisterio tua circa arcem unam nomine Sorocam. Secus ne facias sed Quam cito revenias. Datum Bachlovie, die Divi Georgii Militis et Mortiris, 1543”. (Petru, cu mila lui Dumnezeu voievod, domn şi stăpân al Ţării Moldova etc. Prudentului şi credinciosului nostru a căzut a noastră alegere sinceră. Cel mai mult ne uimeşte faptul, datorită căruia din nou ne întoarcem la treaba noastră. Averea luată de la supusul nostru promit să fie întoarsă complet, viile etc., de aceea vă asigur, că este în siguranţă, aşa dar, fidelitatea Voastră cel mai mult stăruiţi-vă în alegerea muncitorilor şi meşterilor pentru construcţia cetăţii numită Soroca. Fiţi indulgent şi răspundeţi cît mai repede şi-n grabă. Dată la Bahlui în ziua sfântului Gheorghe Biruitorul şi Mucenicul, 1543”).
Încă la 1529 Petru Rareş voia să aducă la Cetatea Neamţului zidarii bistriţeni. Un meşter pe nume Adrian e pomenit în 1536. La 1643 Vodă se adresează personal “credinciosului meşter” care-i trebuie pentru lucrul la cetatea Sorocăi. Vestrates non noverant iuxta consuetudinem nostram edificare.
A fost adus varul în gropi şi nisipul s-a adus, piatra s-a adunat, au sosit meşterii şi din zori până seara târziu luaţi la întrecere cu timpul s-a zămislit la Soroca o cetate nouă - a lui Petru-Vodă Rareş.
Înălţată între anii 1543-1546, încununată de creneluri, care mai stau şi până astăzi ca o coroană a demnităţii, profilată pe cerul albastru al drumurilor de pace, cetatea îşi deapănă istoria sa de veacuri.
Asemuirea în parte a cetăţii Soroca cu o fortăreaţă genoveză de felul citadelei de la Cetatea Albă de plan circular, cu pânza înaltă de 20 metri ne duce la gândul, că cetatea a fost ridicată de mâna unor meşteri, ce cunoşteau rânduirea cetăţilor mediterane. Într-adevăr, zidarii lui Petru Rareş, atât cei din Bistriţa, cît şi cei din Moldova, au ridicat o cetate care se aseamănă foarte mult cu câteva cetăţi din Europa, dar este şi unică în acelaşi timp - nu avem două cetăţi gemene identice. Prin arhitectura sa cetatea Soroca are analogie cu castelul del Monte din Italia, Queenborough, Walmer şi Deal din Kent, Anglia.
NOTĂ: La zece mile spre sud de Andria, pe vârful unui deal, ce are forma unei piramide, numită Murgie di Minervino, se ridică impozant Castelul del Monte, o construcţie cu două etaje şi o curte octogonală. Ferestrele lui Gotice privesc atât în afară, cît şi înăuntru. Opt turnuri puternice se ridică la cornuri. Castelul are peste nouă sute picioare în circumferinţă. Pereţii au peste 100 picioare înălţime. Poarta principală din marmoră roşie este susţinută de coloane din marmoră ce au la bază nişte lei. Ornamentele sculptate sunt foarte frumoase şi sunt o memorie a artei clasice. Castelul a fost construit în anul 1240 de Frederick al II, care destul de frecvent îşi avea reşedinţa acolo. Locul este atât de pustiu, că este foarte greu să crezi, că veselul şi învăţatul împărat putea să aibă grijă de castel. Acolo, în castelul Del Monte feciorii lui Manfred au fost închişi prizonieri de Charles de Anjou.
Şi, desigur, o plăcere intelectuală este Castelul Queenborough, ridicat în Kent, Anglia în 1361-1377 şi care, cu părere de rău, a fost demolat în secolul XVII. Pereţii lui rotunzi erau mult mai puternici şi rezistenţi la bătaia tunurilor decât cei pătraţi, iar sistema de apărare era concentrică, poarta fiind bine apărată de turnurile din flanguri. Queensborough a fost un castel perfect. O perfecţiune care venise prea târziu. Către sfârşitul secolului XV el devenise deja un anahronizm. Se vor construi alte castele în următoarea sută de ani, dar totul va fi în zadar din punct de vedere militar. Folosirea prafului de puşcă şi artileriei, folosite pentru prima dată în Anglia în 1325, aduc la declinul castelelor în Anglia.
Tot în Anglia, în Kent, pe coasta ţărmului, la o distanţă de câţiva zeci de kilometri unul de altul se înălţau două castele cu care cetatea Soroca se asemăna foarte mult în rotunjimea unui turn principal înconjurat de altele mai mici. - Walmer şi Deal. În Cornwall până în ziua de azi “apără” ţărmul Angliei castelul Sf. Mawes. În planul arhitectural ele mai repede dezvoltă ideea arhitecturală a Turnului Martello, iar în plan ele toate reprezintă frunza trifoiului. Atât castelele engleze, cît şi Cetatea Soroca au fost construite la mijlocul sec. XVI. Castele şi cetăţi de epocă al unui veac demult trecut.
Fiecare descoperire practică a Secolelor precedente, în arta apărării şi construcţiei cetăţilor, a găsit o întruchipare vie, cît şi o întrebuinţare perfectă la castelele del Monte, Queenborough, Walmer, Deal, Sf. Mawes şi însăşi la Soroca prin:
 pereţii rotunzi ce sunt mult mai puternici decât cei drepţi;
 sistemul concentric de apărare;
 atacanţii erau impuşi să se mişte pe un teren deschis aflat sub focul încrucişator al tunurilor, ca să ajungă la punctul cel mai vulnerabil al cetăţii - intrarea în cetate;
 intrarea în castelele europene cît şi turnul de intrare în cetatea Soroca era bine apărat de artileria turnurilor din flanguri.
Părerea unor istorici cum că cetatea Soroca se aseamănă cu castelul Caprarola (Italia), după părerea noastră este greşită. Aici ar fi mai corect să spunem că Caprarola ar putea fi comparată cu Soroca, deoarece castelul italian a fost construit la 1573, după 30 de ani de la ridicarea cetăţii Soroca. Între Soroca şi Caprarola este şi o altă deosebire esenţială. Caprarola este în plan arhitectural un pentagon, pe când Soroca, reprezentând în plan un turn gigantic cu cinci turnuri mai mici în jurul lui şi, nu este altceva decât FRUNZA TRIFOIULUI. Conform destinaţiei sale cetatea Soroca este un edificiu militar, pe când Caprarola a fost rezidenţa cardinalului Alessandro Farnese, cu toate condiţiile bune de trai.
În 1997, colecţia muzeului din Austria “Minimundus” din Klagenfurt s-a complectat cu încă un exponat - copia de la scară joasă a cetăţii Soroca. În acest muzeu al monumentelor de arhitectură din întreaga lume, cetatea Soroca s-a plasat alături de aşa monumente ale culturii universale ca: Marele zid chinez, Moscheea lui Suleiman, Turnul Eiffel, Abu- Simbel, Statuia Libertăţii…
Dacă am privi cetatea Soroca din zborul unei păsări, am vedea, că ea reprezintă o stea cu cinci colţare, ce reprezintă figura omului - spune dna T. Nesterov (Chişinău)
- un simbol al Renaşterii, al Libertăţii. Coroana voievodului - susţine Alexei Zagaievschi de la Muzeul Naţional de Istorie din Chişinău.
Un pentagon - afirma Gh. Cebotarenco, doctor în istorie.
Zidurile împreună cu cele 5 turnuri formează o incintă circulară, făcând-o să reziste la atacurile artileriei grele de asediu.
Meşterul Adrian cît şi ceilalţi erau bine cunoscuţi cu arhitectura de fortificaţie din epoca Renaşterii.
Scrisoarea Voievodului Rareş de la 23 aprilie 1543 este acea adeverinţă de naştere a cetăţii Soroca. De fapt Adrian ar fi fost chemat din Bistriţa la momentul principal al construcţiei, dar procesul de pregătire, posibil, că începu cu mult mai înainte, odată cu întoarcerea în scaunul ţării al lui Petru Rareş. Se pregătesc gropile cu var stins, se pregăteşte şi se aduce din împrejurimi piatra necesară, nisipul, lemnul pentru schele, ca mai apoi, sub conducerea meşterilor zidari să se înceapă lucrul principal - zidirea cetăţii.
Construcţia cetăţii a decurs în mai multe etape. La înălţarea zidurilor s-a folosit calcar şi gresie în îmbinare cu piatră silicioasă, extrase în preajma Sorocii. Mortarul, care făcea legătura dintre pietre se compunea din nisip şi var, ţinut mai mulţi ani în gropi. Pereţii interiori ai cetăţii au fost tencuiţi. Diametrul turnului principal este de 30,5 m, grosimea pereţilor - 3,05 m, înălţimea zidurilor în prezent este de 18 m, înăuntru şi 21 m în afară. Turnurile sunt mai înalte decât pereţii cetăţii cu 3 m. Turnul de la intrare are grosimea pereţilor de 2 m. Acest turn era apărat de apa râului. În jurul turnului principal se afla 4 turnuri de luptă şi unul de intrare - dreptunghiulară. Diametrul turnurilor de luptă este de 4,75 m.
Turnul de la intrare are 3 niveluri. Primul - tunelul de intrare, care rea blocat cu 3 uşi: 2 din ele erau executate din trunchiuri de stejar, călite în foc, îmbibate cu smoală şi ferecate cu metal, a 3-a uşă era din metal care cu ajutorul unui mecanism se ridica. Mecanismul se afla la nivelul 2, în paraclis. Ca şi orice cetate Soroca avea o bisericuţă ortodocsă, un paraclis, unde îşi făceau serviciile divine slujitorii religioşi ai garnizoanei moldoveneşti. Cetatea era nu numai pază la hotar ci şi centrul creştin ortodox, sprijinul spiritual şi moral al sorocenilor. Buni şi viteji arcaşi a lui Ştefan cel Mare ei îşi câştigau existenţa în sudoarea frunţii lucrând din zori şi până seara târziu ogoarele, dar dacă nouri negri de vrăjmaşi dau năvala pe la trecători, arcul, sabia şi buzduganul luau locul coasei, ţăpoiului şi secerei. Mâinile vânjoase strângeau armele de luptă, care semănau groaza în duşmanii de toate soiurile. Intrarea în paraclis se făcea prin uşa, care în urma lucrărilor de restaurare a fost transformată în fereastră (?!). Până sus se putea urca pe scările din lemn, care erau din dreapta şi stânga tunelului de intrare.
La serviciile divine din paraclis participa comandamentul cetăţii - pârcălabul, marii căpitani de hotar, căpitanii cetăţii, nobilii, orăşenii înstăriţi ai târgului Soroca. Prostimea se afla în ograda cetăţii. Preotul se adresa prostimii de la parapetul din faţa uşii.
La nivelul 3, pe terasa de supraveghere, garnizoana ducea observaţi timp de 24 de ore. În caz de pericol imediat se aprindea un foc cu lemne sau paie umede, care se aflau la îndemână. Astfel, ziua se forma un stâlp de fum, iar noaptea focul se vedea la mari depărtări şi vestea că frontiera Moldovei este violată la Soroca.
Cu ajutorul rugurilor de pe cele mai înalte dealuri: Băxani, Ciripcău, Vîsoca… vestea ajungea foarte repede până în capitala Moldovei - Suceava, mai apoi Iaşi.
Fiecare turn rotund are 4 etaje. Etajul I avea 4 niveluri, care serveau drept beciuri, depozite. Primul etaj nu avea nici uşi, nici ferestre. La etajul 2 şi 3 se afla artileria cetăţii, tot acolo locuiau şi servanţii turnurilor. Sub fiecare podea a etajului se afla un mic depozit folosit pentru păstrarea muniţiilor şi lucrurilor personale ale soldaţilor. În fiecare turn erau câte 6 tunuri, care în caz de luptă se trăgeau înăuntru şi se încărcau cu praf de puşcă şi obuze rotunde. În timp de pace turnurile nu prezentau mari disconforturi soldaţilor. Doar cetatea era o cetate militară şi nu un castel al unui nobil. În cele 2 tunuri, aflate în stânga şi dreapta turnului de intrare - dreptunghiular locuia comandamentul cetăţii - pîrcălabul şi căpitanii. Încăperile erau destul de confortabile. Ele aveau cămine şi tualete.
Curtea cetăţii iniţial era foarte largă. Ea coincidea cu parametrul turnului principal. În centru se află până în prezent fântâna cetăţii cu apă pricinuitoare azi de dragoste şi care tot te recheamă să mai revii la Soroca. De-a lungul peretelui principal se afla o terasă cu mai multe parapete. Terasa principală se afla la nivelul etajului 3 al turnurilor rotunde şi era cea mai principală. Nişele pentru bârne sunt cu mult mai largi decât toate celelalte. Posibil, că aici, ca şi în ogradă, curgea ritmul monoton al vieţii, întrerupt numai din când în când de strigătele strajnicilor şi de apariţia duşmanului. Aici se aflau camere, unde se adăpostea garnizoana. Ca să ajungi la terasă era nevoie să te foloseşti de scările de lemn, care uneau mai multe parapete.
Galeria principală avea un acoperiş. La nivelul etajului 4 al turnurilor se mai afla o terasă, care servea drept comunicare pe tot perimetrul cetăţii. Acolo sus şi mergea linia principală de apărare - de piatră şi “prostimea” care ajuta garnizoana. Garnizoana cetăţii număra undeva aproape 200-250 de ostaşi.
Schimbările considerabile au survenit în timpul aflării polonezilor în cetate, între anii 1684-1699. În jurul cetăţii ei săpară un şanţ adânc, care se umplea cu apă din râuleţul Racovăţ. Sub oglinda apei erau ascunse 2 rânduri de ţăpoaie. Pământul din şanţ a fost adus în cetate ridicându-se astfel nivelul ogrăzii, care ajunge în prezent la 3 m de la bază. La fel s-a umplut cu pământ etajul I al turnurilor rotunde. Polonezii au construit de-a lungul peretelui rotund 13 cazemate (beciuri, depozite) construcţii din piatră, unde se păstrau praful de puşcă, proviziile. O bună parte din ele au fost reconstruite. Ei au mai săpat o fântână în partea nordică. De această fântână este legată şi legenda cu tunelul ce merge pe sub albia Nistrului. Contra existenţei acestui tunel aduc câteva argumente:
1. Cetatea Soroca apăra frontierele statului Moldova pe Nistru. Teritoriul stâng al nistrului aparţinea coroanei poloneze, apoi Ucrainei căzăceşti şi în cele din urmă Imperiului Rus. Garnizoana cetăţii cerea ajutor în caz de nevoie nu de la vecinii de peste Nistru, ci de la Suceava, de la Iaşi.
2. Chiar să fi fost un tunel pe sub albia Nistrului, el ar fi fost înecat de apele subterane. Sub Nistru pământul este saturat complet cu apă. Şi dacă, totuşi, a fost cândva un tunel din cetate (arheologii în urma investigaţiilor aşa şi nu l-au descoperit), eu l-aş căuta în partea din deal, spre sud.
Deasupra cazematelor se aflau încăperile din lemn pentru trai şi o capelă catolică.
Fundamentul cetăţii se adânceşte în sol până la 5,20 m şi ajunge până la nivelul unde apare apa. Meşterii zidari au ţinut cont de acest fapt: fundamentul are o grosime de aproape 5 metri, îngustându-se spre suprafaţă.
Din cele mai vechi timpuri omul a încercat să-şi imortalizeze existenţa în această lume trecătoare: desenele din peşterile Altamira şi Lasko, inscripţiile ieroglife din piramidele egiptene, inscripţii, desene, oameni, animale - viaţa trecută dar ajunsă din adâncurile istoriei noastre până la noi.
În decursul investigaţiilor arheologice pe pereţii cetăţii au fost descoperite diferite desene zgâriate pe piatră. Printre ele autografele zidarilor prin desene şi inscripţii: barcă din râu cu pânze din sec. XVI-XVII, litere, care posibil, sunt monograme. Printre desene - cruci, cercuri, alibardă, animale domestice, obiecte de uz casnic.
În unul din cele trei ambrazuri din turnul 3 se află o inscripţie care indică că cetatea a fost construită în timpul pârcălabului Toader.
Comparativ cu alte cetăţi, cetatea Soroca nu este atât de mare, dar pe timpuri avea mari capacităţi de apărare, era un punct strategic foarte important. Când se duceau lupte, apoi nici o palmă de pământ din jurul cetăţii nu rămânea fără supraveghere. În fiecare turn rotund existau câte 6 puncte de foc plus cei care trăgeau cu arcurile de deasupra zidurilor, dintre creneluri.


CERCETĂRI


Multe vei vedea călătorind, dar şi mai multe va afla cel dornic de a cunoaşte, fiindcă anume el va simţi ritmul intens al acestui sfârşit de secol, alte ritmuri: cele ale secolelor apuse; va avea posibilitatea să se apropie de viaţa strămoşilor noştri îndepărtaţi, va simţi respiraţia epocilor trecute.
Eldorado arheologic, o nesecată comoară de relicve valoroase ale trecutului şi printre ele o perlă a arhitecturii medievale - cetatea Soroca.
Zeci de ani această măreaţă cetate atrage prin misterul ei ascuns între pereţii reci de piatră. Mulţi cercetători ai plaiului moldav şi-au făcut popas sub zidurile ei. În 1968 Ministerul Culturii al R.S.S.M. primeşte o hotărâre de a continua investigaţiile arheologice începute la sfârşitul anilor 50 şi de a restaura parţial cetatea.
Prima pagină în anii 20 a fost citită de profesorul Radu Vulpe, prin mici cercetări şi restaurări. Ştafeta a fost primită mai apoi de Academia de Ştiinţe a R.S.S.M.
În urma investigaţiilor efectuate de doctorul în istorie Gheorghe Cebotarenco au fost scoase la lumina zilei multe detalii în construcţia cetăţii, etapele de construcţie şi reconstrucţie a ei de către polonezi după 1684. Obiectele descoperite au permis de a învia acele momente din viaţa şi lupta strămoşilor noştri, ce-au stat de strajă la hotar, ducând o viaţă de toate zilele cu bucuriile şi amărăciunile ei. Obiectele descoperite ne frapează prin numărul şi felul lor.
Colecţia conţine monede turceşti, polone, ruseşti de aur, argint şi aramă. Monede aduse în târgul Soroca din josul şi susul Nistrului. De pe ele ne privesc chipurile acelor a căror lăcomie se năpustea nu odată asupra Moldovei - Ştefan Batori, Ioan Cazimir, Abdulhamit I, Elizaveta Petrovna. Lulelele din lut mai ţin în sine mirosul de tutun a celor ce au apărat cetatea, cît şi a celor ce s-au izbit de tăria zidurilor şi apărătorilor ei. Pocale din sticlă, ulcioare din lut, cupe ce ridicau vin roşu şi spumos în cinstea biruinţelor. Ceramică originală, obiecte de fier, ce vorbesc despre măiestria meşteşugarilor din Soroca şi împrejurimi.
De sub stratul de funigine au ieşit la suprafaţă diferite desene, inscripţii făcute de cei ce au construit şi au stat de veghe la hotar - Iacop, Gligor, Vasile şi a căror arme de luptă vor fi găsite sub zidurile cetăţii - topoare de luptă, vârfuri de suliţe şi săgeţi, ghiulele…